Nu știu ce vreau și asta mă obosește.
Nu pentru că ar fi grav să nu știu, ci pentru că mult timp am crezut că ar trebui să știu.

Să am un plan.
O direcție.
Un răspuns clar, formulat frumos, ușor de explicat.

În mine, însă, lucrurile nu sunt clare. Sunt amestecate.
Ca un amalgam de condimente, așa cum le vezi în piețele din Orient: culori intense, mirosuri care se suprapun, promisiunea unor combinații infinite. Le privești și simți că ar putea ieși ceva extraordinar de acolo.

Și apoi apare mintea.

De unde știi tu cum să le combini?
Cine ești tu să creezi din toate astea?
Nu e mai sigur să comanzi ceva gata făcut?
Lasă-i pe alții, pe cei care se pricep, să facă asta pentru tine.

Așa se rupe ceva.
Dintr-un moment de deschidere, de optimism blând, ajungi să te îndepărtezi.
Să nu mai vrei nici măcar să te uiți la condimente.
Ce să le mai admiri.
Ce să le mai miroși.

Ajung să pară prea multe.
Prea confuze.
Aproape respingătoare.

M-am întrebat dacă nu cumva asta facem și cu visurile noastre.
Nu pentru că nu le dorim, ci pentru că nu știm cum să le ducem.

---

Frica de a nu ști

Frica de a nu ști nu e zgomotoasă.
Nu țipă.
Nu se vede.

E o frică elegantă, bine îmbrăcată.
Se ascunde în perfecționism, în amânare, în așteptarea „momentului potrivit”.

Frica de a nu ști are un talent aparte: transformă curiozitatea în rușine și potențialul în respingere.

Am fost învățați că a nu ști e un defect. Că înseamnă slăbiciune, imaturitate, lipsă de direcție.

Dar poate că frica nu e legată de necunoaștere, ci de libertatea pe care necunoașterea o aduce.

Pentru că atunci când nu știi, nu te mai poți ascunde în spatele unui plan.
Ești obligat să simți.
Să asculți.
Să rămâi.

Rainer Maria Rilke scria:
„Trăiește întrebările acum.”
Nu căuta răspunsuri grăbite.
Ele vin doar atunci când ești pregătit să le locuiești.

unde se simte la mine de vreo 20 ani

În cazul meu, am simțit-o puternic în relația cu feminitatea mea.

Mult timp am știut cum ar trebui să fie o femeie: sigură, așezată, atrăgătoare fără efort, coerentă în dorințe.
Eu, în schimb, eram într-un proces.
Uneori mă simțeam feminină. Alteori deloc.
Uneori voiam să fiu văzută. Alteori voiam doar să dispar în mine.

Și pentru că nu știam exact ce fel de femeie sunt, am ales să nu fiu nimic.
Să nu port rochia.
Să nu spun ce simt.
Să nu cer.
Să nu risc.

Nu pentru că nu aveam feminitate, ci pentru că nu aveam o definiție clară a ei.

Am încercat să o definesc, să o încadrez, să o învăț din afară.
Și, de fiecare dată când nu reușeam, mă retrăgeam.
O respingeam.
O judecam.

Până când am realizat ceva simplu și incomod:
nu feminitatea era confuză, ci nevoia mea de a o controla.

---

Când am renunțat să mai știu cum ar trebui să fie, a început să apară așa cum este: uneori blândă, alteori nesigură, alteori tăcută.
Dar vie.

A nu ști ca spațiu, nu ca eșec

Am început să observ ceva:
oboseala nu venea din faptul că nu știam, ci din lupta continuă de a ascunde asta.

În clipa în care am acceptat, chiar și timid, „nu știu ce vreau”, ceva s-a destins.
Nu s-a rezolvat.
Dar s-a făcut loc.

A fost ca și cum m-aș fi apropiat din nou de condimente.
Încet.
Fără rețete.
Gustând câte puțin.

Un gest mic de feminitate.
O alegere făcută fără explicații.
Un „nu” spus fără vină.
Un „da” spus fără garanții.

Poate că feminitatea mea nu e un preparat sofisticat, ci o experiență în curs.
Poate că nu trebuie să știu dinainte ce va ieși.
Poate că e suficient să rămân prezentă.

---

Între

Nu știu ce vreau și asta mă obosește.
Până în momentul în care aleg să nu mă mai pedepsesc pentru asta.

Să rămân.
Între dorințe.
Între posibilități.
Între întrebări.

Poate că acesta e primul pas bun pentru inima mea.
Și poate că nici nu trebuie să știu de ce.

Acesta este spațiul meu.
Între.
Spațiul în care nu trebuie să știu.

cu iubire pentru…